Şi n-am să te opresc tocmai eu să mergi
Un' te cheamă, ce te cheamă
Nici să ştergi cuvântul de aramă
Ce-i săpat în palma mâinii stângi
Nici de ce te bucuri, nici vreodată
Când am s-aud că plângi, n-am să cred
Că n-ai s-ajungi cât se poate-n sus...
Este boala unui personaj de film al cărei singur simptom este că devine tot mai frumos pe măsură ce se apropie de moarte. Erich Segal, care a plecat dintre noi la începutul acestui an, a descris-o pe hârtie. Francis Lai, de la a cărui naştere se împlinesc azi 78 de ani, a pus-o pe note. Restul e istorie...
În dimineaţa asta leneşă, îmi voi impune să-mi reamintesc de reproşurile părinţilor mei din timpul scurtei mele perioade de şomaj post-universitar şi-mi voi spune că tare bine e să ai de muncă. Ceea ce nu mă împiedică să protestez, cu aceeaşi energie unică a tinereţii...Uff, ce viaţă aspră!
În aceste zile, când cerul coboară în gri, trăim cu visul că, într-o zi, ne va îneca în albastru... Ca să mai stăm o clipă în noi.
Am colorat nişte ouă, am ajutat la isprăvirea şi consumul unui drob, am băut niscaiva palincă şi vin roşu... Ceilalţi s-au bătut la biserică şi şi-au violentat maţele cu kile de mâncare, uitând că sărbătoarea, chiar şi prin ochii unui necredincios ca mine, înseamnă linişte, pace, speranţă şi bun simţ. Un bun simţ din ce în ce mai ancestral, care coboară în timp până în casa sărmană a unui biet pădurar... Numai acolo mai poate coborî zeul de pe icoană, simbol ferit de exploatarea pe care i-a trasat-o istoria...
©Template by Dicas Blogger.
