Vocea ei înseamnă o părticică din copilărie... Copilăria aceea cu genunchi rupţi pe terenuri de fotbal improvizate ce azi au devenit parcări, cu corcoduşe furate şi dude strivite în ciuda absenţei detergenţilor performanţi, cu bunici ce păreau eterne în duioşia lor greu încercată şi cântece ce ieşeau perfect din huruiala acului de pick-up...
...că tot au stabilit savanţii ceea ce noi ştiam de mult, că ceea ce naşte din chitară electrică "frisoane" produce. Pentru că e marţi, o zi aflată între greutatea începutului şi vârful piramidei de efort, să băgăm nişte dopamină la creier...
Din vocea ei, fiorul unei poveşti de vară se scurge precum sucul unei portocale sugrumate în timpul unor îmbrăţişări toride...
Trebuia să rămânem în epoca aceea, când mediocritatea îşi găsea arareori locul pe sticlă...
Te iubesc deci metodic, egal, eficace,
De la pupa la prova cu tot cu catarg,
Ca matelotul cuminte ce spală puntea pe brânci
Fără să vadă în larg.
Mustăciosule ce musteai de talent, de ce-a trebuit să te urci într-un avion pilotat de un om bolnav de inimă ? Sau ştiai că lumea te va asculta cu aceeaşi emoţie şi 37 de ani mai târziu ?
Give me the number if you can find it
So I can call just to tell them I’m fine and to show
I’ve overcome the blow
I’ve learned to take it well
I only wish my words could just convince myself
That it just wasn’t real
But that’s not the way it feels
Piesa face parte din opera rock "Omul 36/80", compusă în toamna anului 1968. Premiera a avut loc la Opera din Timişoara, în decembrie acelaşi an. Semnificaţia titlului este "36 de ore din viaţa unui om în 80 de minute de muzică". Nicu Covaci considera că opera nu a fost primită foarte bine de public, fiind prea pretenţioasă pentru nivelul de cultură muzicală al acestuia, dar asta nu trebuie să mire pe nimeni, pentru că omul a fost întotdeauna "scârbos" de perfecţionist...
Secvenţele de mai jos au fost filmate la Timişoara, pe malul Begăi, în 1969. Precizarea e mai mult decât necesară, pentru că atmosfera şi muzica nu par a fi desprinse de pe meleagurile astea...
Revăd în minte caseta... Are o copertă trasă la xerox, pe o copertă uşor galbenă, ca tenta unei foi îngălbenite de timp. Cu un mic chenar negru. Pe bandă, câteva cântece de dragoste... unele pline de speranţă, altele mustind de tristeţe. Uneori, în reveriile mele de adolescent, mi-am imaginat că voi cânta melodia de mai jos viitoarei mele soţii, oricare ar fi fost ea... deşi era clar că va trebui s-o fac singur, căci Perry Como se pregătea să treacă în lumea viselor. Astăzi ar fi fost ziua lui şi simt nevoia să-l aud undeva, în surdină... And I love you so. The people ask me how, How I've lived till now. I tell them: "I don't know".
Răspuns: cânta cu formaţia studenţească Redivivus pe străzile Craiovei.
În anul în care se năştea autorul acestui blog, muzica românească, aşa influenţată politic cum era ea, suna de zeci de ori mai bine decât azi...
Şi n-am să te opresc tocmai eu să mergi
Un' te cheamă, ce te cheamă
Nici să ştergi cuvântul de aramă
Ce-i săpat în palma mâinii stângi
Nici de ce te bucuri, nici vreodată
Când am s-aud că plângi, n-am să cred
Că n-ai s-ajungi cât se poate-n sus...
©Template by Dicas Blogger.
